Al şaselea exponat al conferinţelor şi congreselor academice întru Jurnalism, Comunicare, Istorie a presei de la Oradea, Evoluţia mass-media locale în postcomunism, coordonat de Ioan Laza şi Florin Ardelean, cuprinde 42 de texte aparţinând unor specialişti, cercetători, universitari din Cluj, Timişoara, Craiova, Constanţa, Oradea, Piteşti, Gyula, Chişinău, precum şi din alte localităţi/ judeţe (Târgu Jiu, Teleorman), prezentând aspecte generale şi particulare ale periodicelor din diferite (nu şi cvasi-totale) zone ale patriei, care anevoios străpung perdeaua notorietăţii, vizibilităţii la Centru. Neşansă, fatalitate, înfrângere (intuibilă)? Cauzele nu se discută, chit că unele gazete au atins un cert nivel calitativ, apreciate de publicul larg din acel fief.

,,Hrănită din pasiuni fără istov, presa locală a fost şi mai este acea ţesătură fină – afirmă Florin Ardelean –, pânză ce uneşte într-un tablou de grup oameni şi instituţii, fără de care jurnalismul românesc ar fi doar o iluzie” (p. 9). Din punctul nostru de vedere, materia acestui volum s-ar compartimenta aşa:

a) Gazetăria teritorială, districtuală, regională în sinteze, paralele, studii de caz, mai ales, din Bihor şi Republica Moldova (peste şase alocutori);

b) Portrete de ziarişti: Teodora Smolean (redactor responsabil la ziarul septuagenar Libertatea, Novi Sad, Serbia), Radu Macovei (liderul de opinie de la Viaţa liberă, Galaţi), ,,un profesionist desăvârşit – cum îl caracterizează Cătălin Negoiţă –, un lord al condeiului, care folosea peniţa ca pe o floretă, nu ca pe o bâtă” (p. 133);

c) Agenţia Rador (în comentariul lui Carmen Ionescu), cel mai important centru de monitorizare a presei;

d) Digitalizarea în articole ce relevă impunerea internetului în faţa mijloacelor de informare scrise, căci ,,a schimbat forte mult comportamentul de consum cultural” (p. 15);

e) Practica jurnalistică şi specia pamfletul, un excurs în diacronie, cu definiţii multiple (,,o structură artistică… vizând neantizarea oricărei opoziţii”, apud. Ion Vasile Şerban), identificări în literatură (Tudor Arghezi, Baroane) şi în media tipărită;

f) Branduri româneşti: Braincof, Farmec (Cluj), Guban (Timişoara), Pegas, Râureni…;

g) Alte publicaţii: religioase (centenara Legea românească, Buna-Vestire din Beiuş….), universitare (Impact), despre sănătate şi mediu (Natura)…

Multe materiale/ prelegeri pe tema standard Presa locului, poate ca o revanşă şi pentru că ea ,,este privită de sus” – cum sesizau Marian Petcu şi Aurelia Perşinaru în Presa locală şi regională în România. Mituri şi realităţi (p. 14), desconsiderată, percepută cu neîncredere, scepticism, în comparaţie cu aceea metropolitană mai valoroasă, interesantă, credibilă, actuală. După o radiografie atentă a unui universitar bucureştean (tot Marian Petcu), au existat şi publicaţii harnice, fie şi de ordinul deceniilor, de la Bihoreanul, Mesagerul de Sibiu până la Monitorul de Făgăraş, Drumul din Roşiorii de Vede, Informaţia de Strehaia… La o abordare intransigentă a altui coleg (Florin Ardelean), ,,majoritatea (publicaţiilor, n. n.) au umplut bazinul polimorf al efemeridelor” (p. 71).

Cu toate acestea, în vest au înflorit Crişana, Jurnal de dimineaţa, Jurnal bihorean, Cele trei Crişuri (1990-2020), precum şi Producţia editorială a Muzeului Ţării Crişurilor, completează Gabriel Moisa şi Cristian Culiciu (pp. 208-213). Pe alocuri, cotidianele au fost concurate de hebdomadare alerte, moderne, cu format mozaicat, precum Crişana Plus, 1992-2003 (cf. Mihai Drecin, pp. 199-203). Aliniată sau nu politic, ziaristica bihoreană a constituit obiect de studiu atât pentru Ion Zainea (pp. 367-382), cât şi pentru Carmen Ungur Brehoi (pp. 349-358), cea care a catalogat Crişana drept un ziar conservator, cu tendinţe patriarhale, teme religioase, cu accentul pe tradiţie, iar Jurnal bihorean ca având simpatii de dreapta. Printre alte perisabile bihorene, Zodii în cumpănă (2007-2012), publicaţie de atitudine, de memorie culturală, care, fie şi ,,în insularitatea sa”, glosează Ioan Laza, ziarul s-a arătat ,,un experiment pe care l-am dori continuat” (p. 586). De altfel, Irina Pop semnala că la un moment dat, în 2010, dinamica presei bihorene însemna 6 cotidiene, 3 bisăptămânale, 6 săptămânale. Pe lângă revistele de cultură – Familia, de pildă – sau cea de istorie contemporană... În general, în destinul unui periodic, schema incumbă perioada, caseta redacţională, cu perindări fireşti sau atipice, rubrici, tematică, idei îndrăzneţe, cuantum de originalitate, raportarea la naţional. Coborând geografic în tabloul jurnalistic, urmează Banatul în comunicările a trei dascăli de la UVT, Marcel Tolcea (22 decembrie 1989, prima zi de revoluţie – o amintire), Lucian Vasile Szabo (Mass-media şi Revoluţia, 1989-1990) şi Adina Baya, ce mută discuţia pe conceptul de ,,migranţi”.

Sudul ţării include şi Craiova, apoi, prin acoladă, Oltenia, generos examinată de Mihaela Albu în 30 de ani de presă culturală în Craiova, atentă mai ales la mensuale ori trimestriale precum Mozaicul (reapărut în 1998), Scrisul românesc (2003), Lamura (2001), Noul literator (2010), Antilethe (2018), Autograf MJM (2005), pe lângă cele din ultimul deceniu al veacului 20, Noua idee europeană (1990), Suflet românesc (1992), Gând şi slovă oltenească (1995), Excelsior (1996). Urmează fişe de dicţionar cu numele fondatorilor, colectivul de redacţie, problematica… Gorjul şi Oltul au şi ele suflu artistic – mai zice sursa menţionată – prin Columna (1990), Portal Măiastra (2005), respectiv, Oltul cultural (1990), Olt Art, Memoria Oltului. Dan Anghelescu asigură finalul prin Carmina Balcanica, delimitând Balcanica de ieri – „tărâmul toleranţei” – de cel al prezentului, conflictual şi, am opina noi, segregaţionist. Desigur, nu omitem revista editată de Uniunea Scriitorilor din România, Ramuri.

Argeşul jurnalistic beneficiază de două materiale. „Presa – ne asigură Delia Duminică – (ar fi, n.n.) captivă unui cerc vicios: lipsa banilor şi decredibilizarea profesiei”. Bineînţeles că ziariştilor autentici, cu state vechi, li s-au adăugat şi scriitorii şi cei din domenii mai mult sau mai puţin învecinate, dar cu „tolba” plină de vorbe inteligente, cu viziune, capacitate de comprimare şi detaliere… Sunt enumerate gazete argeşene, Curierul zilei, de pildă, şi nu se camuflează în acestea, în atari condiţii, cumpărarea obedienţei faţă de unele personaje mai bizare, precaritatea financiară, disponibilizarea de personal… Degringolada ar continua cu Dispariţia reţelelor de televiziune locală (pp. 383-392).

O panorama acribioasă propune şi Traian Brătianu cu Publicaţii dobrogene postcomuniste (pp. 425-435), sinonime cu Dobrogea nouă, Cuget liber, Contrast (săptămânal), Farul. Practic, toate partidele au scos câte un oficios, tribună doritu-s-a a ideilor (independente). În plan cultural, atenţia lectorului avizat s-a pliat pe Ex-Ponto (revistă a Uniunii Scriitorilor), Tomisul cultural, Dobrogea culturală. Printre nume importante de redactori, Iulian Talianu, Ovidiu Dunăreanu, Florin Pietreanu, Angelo Mitchievici…

Şi Tulcea a avut un far publicistic, şi anume, Steaua Dobrogei/ Dunării. Mai la sud, Teleormanul, cu Caligraf şi Teleormanul cultural, reviste încă active.

Presa din Republica Moldova, prospectată de Mihail Guzun, Victoria Bulicanu, Mihai Lescu, Vitalie Guţu, Mariana Toacă… ş.a. a dezvăluit un adevăr crud: ,,fără ideologie şi fără bani”, zice Mihail Guzu, ce a contabilizat 174 de ziare în 2011, dintre care nu se uită şi Cuvânt-ul.

Cât priveşte diaspora, spaţiul Ungariei, de semnalat Foaia românească (de la Gyula, fondată în 1950) şi Cronica (2005), ziar controlat de autorităţile statale. Atipicul, insolitul în gazetărie la acest eveniment pare a fi fost docudrama în audio-vizual, genul cel mai arid din Republica Moldova (Alexandru Lupaşcu Bohanţov), ce a apărut la începutul anilor ‘60, la postul de televiziune BBC, sinonimă cu o naraţiune audio şi video, axată pe fapte autentice în combinaţie cu reconstituiri jucate de actori . Urmează exemplificările.

Concluzia amară: doar 4% din populaţie mai citeşte o publicaţie tipărită faţă de 20% în 2010 (după Marian Petcu, p. 15)